Florica Prevenda – PROFILAJ

Florica Prevenda – Profiling

Florica Prevenda – Profiling
Florica Prevenda – Profiling

nr. 11 / 2014

text de AURELIA MOCANU

Paradoxal, invocând umbra umanului, marile suite pictural-obiectuale ale Floricăi Prevenda stau mărturie despre capacitatea-i stoică și poetică de retragere din mundan. Dăruirea pasionată se descarcă în elaborarea materială a corpului picturalității inventate: densității stratificate, urme colorate în depuneri de relief modelat cu degetele, afânate, toarse, întrețesute, încasetate. „Într-o surdină de tocată pentru orgă”, notam cândva, aud materia germinând pe brazde și traiecte ce invocă, mandalic, schema chipului. De fapt, este o procesualitate „plastică” de interogații cu spiritul unui timp amenințat de reificare și depersonalizare consumistă. În ultimul deceniu și jumătate, Florica Preven – da dovedește o tenacitate exemplară a cercetării pictural-materice pe o problematică ce se adâncește, ca procedură și palier conceptual, de la o expoziție la alta. De la tema fundamentală a Chipului fără chip (MNAR, 1999) la diagrama mulțimii metropolei (Um bre le prezentului, Simeza, 2004) ori la eul multiplicat (Timpul regăsit, Palatele Brånco venești Mogoșoaia, 2008), pictorița se alimentează, pe o tramă figural-serializată minimal, din mag ma de emoții și neliniști care bântuie condiția umană a epocii. Mesajul pregnant de ordin existențialist și etic prinde corp tocmai în stratificările, striurile, pielițele și pojghițele tonurilor-materie. Devine foarte important dozajul între procedeele texturale pe care, consonant, le aplică nivelurilor de introspecție din experiența pe imagine. Oare cât se poate „juca” densitatea de strat a tabloului pentru ca materia, depusă robotitor, să inducă mister dincolo de ea? Convocată să exprime singurătatea și impasul comunicării, psihodrama vizuală are un tratament specific de la un ciclu expozițional la altul. Dacă „chipul” din 1999 captează, fără fizionomii ori trăsături mimice, o frământare a preumanului, „prezentul hoardei urbane” din 2004 exaltă reliefurile polimateriei prin casetoane și rețele, ritmuri zigzagate de carton gofrat, câmpuri de cifre sau ochi și palme schematizate, cu întrețeseri și ghirlande de benzi din hârtie sau pânză pictată. Agitația volumetrică se diminuează în 2008, câmpurile picturale se netezesc în favoarea unui report fotografic preluat din registrul autoportretului. Propriul chip, surprins, de cele mai multe ori, de ochiul altui aparat, este defrișat ca în posttornadă, cu soluții expresive de decupaj compozițional și aproape exclusiv pe scala alb negrului.

Florica Prevenda – Profiling
Florica Prevenda – Profiling

nr. 11 / 2014

text by AURELIA MOCANU

By invoking the human shadow, Florica Prevenda’s large suites of pictorial representations bear witness, paradoxically, to her stoical and poetic capacity of withdrawal from the mundane. Passionate dedication is built into the material creation of the pictorial body invented by her: layered densities, a colored trace on deposits in relief, shaped by fingers, aerated, spun, interwoven, cased in. I can hear matter germinate – in a muffled toccata for organ, I once wrote – on grooves and tracks which invoke, in mandala style, the outlines of the face. It is, actually, a “plastic” exercise in questioning the spirit of time, one which is threatened by depersonalization and consumerist reification. For a decade and a half, the painter Florica Prevenda has shown commendable tenacity in her artistic research of a subject matter which is gaining depth in terms of procedure and conceptual range with every exhibition. From the fundamental theme of the Faceless Face (The National Museum of Art, 1999), to the diagram of the metropolitan crowd (Shadows of the Present, Simeza, 2004) and the multiplied Self (Time Regained, Mogo[oaia Palace, 2008), the painter draws inspiration, along a minimally figural series, from the magma of emotions and anxieties which haunts the human condition of the current era. The powerful existentialist and ethical message in Prevenda’s painting is embodied in the very layers, grooves, overlays and coatings of the matter-tones. Of great importance for her creations is the balance between the textural procedures which she applies, consonantly, to the levels of introspection born from her experience with images. How hard can one work the layer density of the picture, in order for the painstakingly laid matter to foster mystery, beyond it? When summoned to convey loneliness and communication breakdown, the visual psychodrama benefits from a specific approach, from one exhibition cycle to the next. The “face” of 1999, devoid of physiognomies and of facial expressions, captured a pre-human type of anxiety. Later, in 2004, the “present of the urban hordes” glorified multimaterial reliefs: cases and networks, the zigzagging rhythms of corrugated cardboard, planes of figures or schematic eyes and palms, interlacing festoons made of paper strips or painted canvas. The volumetric frenzy dies down in 2008, the pictorial surfaces are leveled for the sake of the photographic approach pertaining to self-portraiture. Her own face, captured mostly by the eye of an external camera, is flattened in post-tornado fashion. Artistic expression takes the form of compositional decoupage, almost invariably on a black and white scale.

Advertisements