text de DAN BREAZ
Expoziții cum a fost aceea deschisă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca (28 ianuarie – 27 februarie 2011) de către artista Florica Prevenda, pot să prilejuiască cel puțin o nedumerire legitimă: mai putem vorbi despre un timp regăsit, în plină „eră a dubiului” (Paul Crowther)? Iar dacă, odată cu artista, acceptăm un răspuns afirmativ, atunci ne putem întreba, din nou, ce expresie și ce rezolvare mai poate un artist contemporan să găsească ideii de timp regăsit, de vreme ce el însuși este fatalmente și inevitabil asociat sau asociabil unei priviri cel mai adesea sceptice cu privire la „abilitățile” artei de a fi un „recuperator” al experiențelor umane deja consumate. Aspectul aproape translucid rezultat din suprapunerea hârtiilor de calc pe care artista și-a imprimat propriul chip și, de asemenea, straturile picturale adăugate ulterior reprezintă morfologia artistică a unora dintre cele mai reprezentative lucrări care au făcut parte din expoziția de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Imaginile create în acest fel, care se succedă aparent după principiul serialității, infirmă, în fond, acest principiu vizual, pentru că aparțin unui veritabil stream of consciousness. Pe de altă parte, dacă trei dintre limitele picturii contemporane au fost adesea identificate ca fiind limite ale picturii abstracte, ale mimesisului sau ale expresiei personale a artistului, atunci demersul stilistic pe care ni-l propune Florica Prevenda pare să le problematizeze pe ultimele două. De aceea, una dintre întrebările esențiale pe care și le pune artista este legată tocmai de posibilitățile de expresie ale picturii figurative, descoperind că aceasta poate fi nu doar un „text”, ci și un „subtext” sau chiar un „pretext” pentru intenția artistică de figurare a lumii vizibile.
(pentru restul articolului vezi versiunea pe hârtie)
Revista ARTA 